File din istoricul teatrului lugojean

FILE DIN ISTORICUL TEATRULUI LUGOJEAN*

Inaugurarea Teatrului Orășenesc

„În sfârşit, după multe zbuciumări, frământări şi chibzuiri îndelungate, locuitorii paşnicului nostru oraş Lugoj au şi ei un teatru în toată regula, edificat după toate cerinţele lumii moderne. Măreţul edificiu se ridică falnic рe malul stâng al Timişului, în imediata apropiere de Gimnaziul de Stat”, scria, în 3 decembrie 1900, cu nedisimulată emfază, învăţătorul lugojean George Joandrea în periodicul arădean „Tribuna poporului” (IV, 25 noiembrie/8 decembrie 1900, 3-4), martor la spectacolul festiv al inaugurării, petrecute la 1 decembrie 1900 (evenimentul a fost relatat şi în cuprinsul periodicului lugojean de expresie germană „Südungarischer Bote”, II, 113, 1900, 1-3). Vechiul teatru, construit, în 1835, la iniţiativa frânghierului Anton Liszka (deopotrivă bun violonist, unul din pionierii învăţământului muzical lugojean), îşi încetase activitatea în 1898, clădirii atribuindu-i-se o altă destinaţie. Johann Liszka, fiul vrednicului frânghier-violonist, făcea parte dintr-un cvartet vocal bărbătesc (alături de Joseph Ranftl, Johann Sas şi Nikolaus Schieszler), nucleul viitoarei reuniuni germane – Lugoscher Gesang- und Musikverein –, fondată, în 1852, de dirijorul şi compozitorul Conrad Paul Wusching (viitorul ginere al frânghierului).

„Din cele premerse se poate vedea cu câtă râvnă şi dor de propăşire stăruiau lugojenii pentru cultivarea artelor frumoase, în special pentru cultivarea cântării şi reprezentarea de piese teatrale, care cultivă şi nobilitează inima şi sufletul”, continua ilustrul dascăl, coleg cu Ioan Vidu la Şcoala Primară Confesională Greco-Ortodoxă. Mulţumit de efortul lugojenilor, care închinaseră un templu muzelor artelor, autorul impresiilor îi amintea şi pe zeul şi zeiţa medicinei, Asclepios şi Hygeia, de a căror cinstire, în folosul cetăţenilor, se îngrijise, prin înfiinţarea renumitei sale apoteci „Vulturul” (aflată în imediata vecinătate a Teatrului), „israelitul Vértes, cel cu reclamele numeroase de prin toate călindarele”.

Între notabilităţile prezente s-au aflat dr. Demetriu Radu, episcopul Diecezei Greco-Catolice de Lugoj, Béla Szende, deputat dietal, notarul regesc Mihail Bejan (jurnalist, istoric, nuvelist, muzician amator, autorul primei traduceri în limba română a Cronicii notarului anonim al regelui Béla) – care contribuise cu 1.000 de coroane la edificarea Teatrului (al cărui cost se ridicase la 90.000 de coroane), Virgil Thomici, dr. Ştefan Petrovici (pledant în Procesul Memorandului) ş.a.

După un discurs în limba maghiară (limba oficială), A. Marsovszky, primarul urbei, a rostit o alocuţiune în limba română, adresându-se reprezentanţilor intelighenţiei româneşti, subliniind importanţa cultivării artelor şi a lăudării Domnului în limba fiecărei naţionalităţi:

„numai aşa vom putea ajunge la cultivarea şi nobilitarea inimii şi a sufletului, dacă în mod reciproc ne vom cunoaşte stadiul de cultură, din mărgăritarele literaturilor diferitelor naţionalităţi, şi, pătrunzând în spiritul lor, vom face să se potenţeze stima şi reputaţiunea reciprocă, contribuind la formarea de intime legături între locuitorii acestui oraş”.

În numele românilor a vorbit Virgil Thomici, pornind de la înţelesurile unui vechi proverb latin (extras din scrierile lui Sallustiu): Concordia parvae res crescunt, discordia maximae dilabuntur („Prin unire cresc lucrurile mici, prin vrajbă pier şi cele mai mari”).

După deschiderea solemnă (Uvertura „Prometeu” de Ludwig van Beethoven, în interpretarea Orchestrei Reuniunii Germane – Lugoscher Gesang- und Musikverein), societăţile naţionalităţilor locale şi-au prezentat propriul program: drama Árvalányhaj de L. Ráttkay (Corul Societăţii Maghiare – Lugosi Magyar Dal- és Zeneegyesület) și opereta comică Mannschaft am Bord, piesă într-un act de G. von Zeytz (Lugoscher Gesang-  und Musikverein). Reuniunea Română de Cântări şi Muzică a preferat să participe doar cu trupa de teatru, punând în scenă Idil la ţară, comedie într-un act „localizată” de Maria Baiulescu. Şi-au dat concursul: Constantin Missits, candidat de avocat („prin predarea-i perfectă şi mimică conştiincioasă, […] sărbătoritul acelei seri secerând aplauze frenetice”), Silvia Iorga (rolul Smărăndiţa), Caius Brediceanu, Tiberiu Brediceanu, Augustin Silvaşi, Constantin Ignea, V. Păscuţiu, Ioan Cimponeriu, Aurora Peştean şi Ofelia Ianculescu. „Deşi fără cântări, piesa Idil la ţară a făcut cel mai mare efect”, consemna G. Joandrea. În laconica informare publicată în „Familia” (XXXVI, 49, 1900, 585), prestaţia lugojenilor era reflectată însă într-un ton negativ:

„Atât ungureşte, cât şi nemţeşte s-a dat câte o piesă originală cu cântări; românii însă n-au găsit în toată literatura noastră dramatică o astfel de piesă şi au jucat o localizare fără cântări, Idil la ţară, care e o foarte bună piesă pentru diletanţi, dar nepotrivită pentru asemenea festivitate, când trebuia să se joace ceva original”.

În final, artiştii Reuniunii Meseriaşilor Germani (Lugoscher-Gewerbe Liederkranz) au reprezentat opereta comică Der Schatz de W. Merkel.

 

Flautul fermecat la Lugoj în anul 1811

În urmă cu câţiva ani, regretatul universitar Francisc László, de la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, glosa, în periodicul clujean de expresie maghiară „Helikon” (II, 30 (82), 26 iulie 1991, p. 11: Mozart, Lugos 1811), pe marginea unei epistole identificate în fondul documentaristic al Arhivelor Naţionale clujene, adresată contesei Bánffi Györgyné (n. Palm Jozefának), semnată de nepotul său din Lugoj, Esterházy Lajos, şi expediată la Cluj în 22 august 1811. În cuprinsul său, tânărul lugojean îşi exprima laconic impresiile după vizionarea unui spectacol cu secvenţe din Flautul fermecat, capodopera lui Mozart, o creaţie puternic impregnată de simboluri masonice, la 20 de ani de la premiera absolută care avusese loc la Viena (1791), în chiar anul misterioasei morţi a genialului compozitor (dispariţie pusă – de unii biografi amatori de anecdotică – pe seama devoalării ocultei simbolistici). Vădit deranjat de starea jalnică a teatrului din capitala comitatului Caraş, dar şi de amatorismul şi atmosfera pestilenţială din timpul spectacolului (atât solista – costumată neadecvat –, cât şi spectatorii fumau cu dezinvoltură în actul interpretării), melomanul din târgul bănăţean îşi exprima totuşi speranţa, în final, că vechiul teatru nu se va desfiinţa (nu cunoaştem locaţia înainte de edificarea noului teatru, în 1835, graţie diligenţelor vrednicului frânghier Anton Liszka).

Pentru a ne face o idee despre cum arătau Lugojul şi locuitorii săi în preajma acestui eveniment, epocal pentru istoria culturală a urbei, iată un fragment dintr-o descriere datorată geografului Johann Lehmann, care a străbătut Banatul în anul 1785:

„Drumul de ţară ce duce la Lugoj este bine îngrijit. Oraşul este destul de mare. Are o piaţă îngrijită cu multe case frumoase, în care sunt prăvălii ale negustorilor greci. Oraşul este despărţit în două de râul Timiş, prevăzut cu pod, la care, pentru trecerea cu trăsuri, se plăteşte vamă. Partea germană a oraşului este bine zidită, are ospătării, o cafenea cu biliard şi o vilă ce aparţine, dimpreună cu încă alte averi din oraş, soţiei comandantului general, contele Soro, din Timişoara. Ea este o femeie cultă. Ospătăriile sunt bune, largi şi bine îngrijite. Oraşul este înconjurat de vii cu plantaţii de viţă burgund. Vinul este mai plăcut decât cel de Tokaj ori din Franţa. Oraşul este plăcut, locuitorii, viali. […] Nu stă aceea că poporul român din fire ar fi dur, din contră, acel popor nu vatămă pe nimeni, dară dacă este vătămat, se răzbună. Cine ştie trata cu el, pe acela înţelege totdeauna să-l ajute în necaz şi lipsuri”.

*

„Stimată mătuşă,

Despre teatrul nostru din Lugoj nu pot să spun altceva decât că este sub orice critică. Aici nu există pericolul ca actorii să fie invidiaţi, nici măcar bătuţi, dar şi cel mai zgârcit om ar putea avea dorinţa de-a dărui haine curate cu care actorii să poată umbla pe stradă.

Cu toate acestea, am avut o reprezentare a Flautului fermecat, cu o divă fumătoare (la fel şi publicul), acompaniată de patru lăutari ţigani.

Nu cred că putem avea pretenţia sau speranţa ca, la eventualele următoare spectacole, solista să cânte mai bine sau să înveţe rolul pe de rost, dacă ar fi aşa ceva posibil.

Închei scrisoarea cu o notă de optimism, prin care sper ca în viitor să nu se desfiinţeze teatrul din Lugoj, ci, dimpotrivă, să se bucure de mai multă apreciere.

Louis Esterházy”

 

Primele spectacole teatrale

Cele mai vechi mărturii privind activitatea teatrală lugojeană ne sunt oferite într­-un jurnal întocmit de cancelarii Ordinului Minorit din Lugoj, Ephemerides five Diarium Ven. Conventus Lugossiensis, din care rezultă că, în anul 1838, „Societatea Teatrală de sub conducerea lui Augustin Strauss, după o activitate de 3 ani, se dizolvă din cauza sărăciei, iar teatrul rămâne gol”. Textul protocolului este cuprins în două tomuri, în care sunt înscrise ordinaţiuni şi inventare. Documentul este însoţit de un jurnal, redactat de un călugăr minorit, începând cu anul 1771, care cuprinde informaţii privitoare la istoria Banatului şi a Lugojului. (Într-o însemnare din anul 1750 se menţionează că documentele originale au fost transferate în Arhiva Ordinului Minorit din Eperjes; acţiunea a avut loc, probabil, în preajma evenimentelor din anul 1738, când Lugojul a fost ocupat temporar de armata otomană.)

Primele manifestări teatrale în limba română au fost iniţiate de Societatea Românească Cântatoare Theatrale, trupă fondată de actorul arădean Iosif Farkas în anul 1846, unii dintre actorii diletanţi lugojeni, Vasile Maniu şi George Seracin, devenind mai târziu actori ai trupei lui Costache Caragiale. Prima menţiune a unui spectacol în limba română, pus în scenă de trupa lui Iosif Farkas, este reprezentată de afişul spectacolului din 18 februarie 1847, datele acestuia fiind transcrise de Coriolan Brediceanu.

Lugojenii asistau încă din anul 1824 la spectacolele teatrale ale trupei lui Ioachim Vuici, venită din Serbia. Genul dramatic, una din dominantele vieţii culturale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost practicat de artişti autohtoni, dar şi de trupe ambulante din Transilvania şi celelalte ţinuturi româneşti: trupa lui Albini (1850-1851), Fani Tardini (1863), M. Pascaly (1868 şi 1871), M. Millo (1870), I. D. Ionescu (1873) şi George Augustin Petculescu, directorul primei trupe teatrale româneşti ambulante. G. A. Petculescu, născut la Reşiţa în 11 octombrie 1852, începând cu 1860 – anul mutării familiei sale la Lugoj – va urma şcoala primară, apoi se va angaja ca ucenic în atelierul de cizmărie al maistorului Pera, unde va deveni calfă. După mai multe turnee teatrale în Ţara Românească, debutează la Lugoj în 1 iulie 1877, în trupa lui Constantin Petrescu, în piesa Cimpoiul dracului de Eugen Carada. Îşi întemeiază propria trupă, cu actori din Craiova şi Turnu Severin (Societatea Theatrală Română Ambulantă din Ungaria şi Transilvania), prezentând primul spectacol la Lugoj în 28 iulie 1878: Doi amploaiaţi în una pereche de cizme, comedie originală într-un act de N. Frunzescu, Liber şi independent, comedie cu cântece într-un act de G. Dumitrescu, şi Zăpăciţii, comedie într-un act tradusă din limba franceză de Paul Georgescu.

În ianuarie 1849 au debutat ca actori, sub egida trupei teatrale Soţietatea Teatrală de la Lugoj, părinţii lui Coriolan Brediceanu, Iuliana şi Vasile Brediceanu (un fervent promotor al introducerii limbii române în practica liturgică ortodoxă şi a grafiei latine în scrierea românească), într-un spectacol cu piesa Ciutura gâmfată sau opincăriţa făloasă.

 

Franz Liszt pe scena vechiului teatru lugojean

Un eveniment cultural major în viaţa artistică lugojeană, în avanpremiera mişcărilor revoluţionare paşoptiste, a fost reprezentat de recitalul lui Franz Liszt, prezent la Lugoj între 14 şi 16 noiembrie 1846.

Marele pianist şi compozitor a concertat la Lugoj în seara zilei de 15 noiembrie 1846, pe scena Teatrului Orăşenesc, în cadrul turneului artistic efectuat, în anii 1846-1847, în mai multe localităţi din Banat, Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Bucovina (ultimul din cariera sa concertistică), „un briliant concert care i-a fermecat pe cei de faţă”, după o masă festivă la care au luat parte 70 de invitaţi. După eclatantul succes avut la Arad (8-10 noiembrie), precedat de cel de la Timişoara (artistul era impresariat de Gaetano Belloni), Liszt a sosit, în seara zilei de 14 noiembrie, la Lugoj – unde i s-a făcut o primire entuziastă –, însoţit de un grup de admiratori şi de un cortegiu alcătuit din „mai multe căruţe şi bărbaţi călare”, fiind întâmpinat, la intrarea oraşului, de un grup de notabilităţi, care i-au pus la dispoziţie o caleaşcă englezească. Jakabfi, „alişpanul” (vicecomitele) comitatului Caraş, a organizat o serată dansantă în cinstea artistului. Jurnalistul Petrichevich-Horváth Lázár este autorul unor detaliate impresii în periodicul budapestan „Honderü”, în care imortalizează mai multe secvenţe ale momentului sosirii virtuozului muzician la Lugoj:

„În timp ce ne plimbam în jurul cupeului pregătit pentru Liszt, câţiva ţărani români s-au apropiat ţinând în mâini jalbe, şi nu voiau să plece cu niciun preţ de acolo, pretinzând că de multă vreme aşteaptă ei sosirea unui «domn atât de mare», care să-i ajute la satisfacerea dreptelor lor cereri”.

După concert, baronesa Ida Kiss a patronat o petrecere dansantă, care s-a prelungit până dimineaţa. În urbea de pe malurile Timişului neapărând în acei ani niciun periodic, nu avem detalii despre repertoriu şi modul în care a fost receptat de auditoriul lugojean, dar programul concertelor susţinute la Timişoara, în 2 şi 4 noiembrie, la Palatul Prefecturii (actualul Palat Baroc), respectiv la Teatrul Municipal (o cronică a primului recital a fost publicată într-un număr al ziarului „Temeswarer Wochenblatt”, sub semnătura lui Gottfried Feldinger), ne poate însă sugera ceea ce ar fi putut cânta Liszt la Lugoj: Andante din Lucia di Lammermoor (Donizetti/Liszt), Fantezie din opera Norma (Bellini/Liszt), Andante cu variaţiuni de Beethoven, Ave Maria şi Regele ielelor de Schubert, Fantezie pe cântece maghiare (Liszt), Marşul lui Rákóczi (prelucrare proprie), Uvertura „Wilhelm Tell” de Rossini, Păstrăvul de Schubert, Hexameron (Liszt), Variaţii de bravură pe o temă din Puritanii de Bellini, o mazurcă şi o poloneză de Chopin.

P.-H. Lázár ne oferă, în articolul citat, şi alte detalii legate de prezenţa artistică a lui Liszt la Lugoj, „unde a fost primit cu cea mai mare căldură şi cu nemărginit entuziasm, fiind încântat de primirea ce i s-a făcut”, menţionând că muzicianul maghiar a răspuns cu bunăvoinţă invitaţiei unor melomani locali, cântând în mai multe cercuri private. După două zile şi jumătate, Liszt, însoţit de Guido Karácsonyi (Crăciunescu, un aromân cu nume maghiarizat, proprietarul domeniului de la Banloc, vizitat de Liszt în acele memorabile zile), a părăsit Lugojul, îndreptându-se spre Timişoara, unde, în 17 noiembrie, în sala Teatrului, va susţine concertul de adio, în scop caritabil.

 

Silvia Iorga – actriţă şi violonistă.

Enescu: Aubade pour Violon et Piano

Cu prilejul inaugurării noului teatru lugojean (1 decembrie 1900), între actorii diletanţi ai Reuniunii Române de Cântări şi Muzică ce s-au afirmat în Idil la ţară (comedie într-un act localizată de Maria Baiulescu, inclusă în spectacolul festiv) s-a aflat şi Silvia Iorga, membră a aşa-numitei Societăţi a Domnişoarelor (fondată de Elena Dobrin în 1887), actriţă diletantă, deopotrivă apreciată violonistă. Veleităţile dramatice şi le-a manifestat, în repetate rânduri, pe scena teatrului lugojean sau în casele iubitorilor de teatru (teatrul de copii se ţinea în Uliţa Domnească, în casa Grozdana, în locuinţele lui Leontin Simonescu, fost viceşpan, şi Albini, fost avocat) la sfârşitul secolului al XIX-lea (Visul poetului, teatru pentru copii, piesă reprezentată în 1895, în care a jucat în compania Alexandrinei Ianculescu, Letiţiei Tempea, Victoriei Iorga şi a Mariei Jurca) şi în primul pătrar al secolului XX. Memorabil a rămas spectacolul cu comedia într-un act Trei doctori de Virginia A. Vlaicu (într-o distribuţie din care au mai făcut parte I. Harambaşa, Emilia Avramescu, Dim. C. Lupea, D. Galiciu, G. Tiffa, Cornel Gându ş.a.), pusă în scenă în 12 şi 13 aprilie 1904, în preludiul premierei operetei Crai-Nou, capodopera lui Ciprian Porumbescu.

În repertoriul său violonistic au figurat opusuri de H. Vieuxtemps (Baladă şi poloneză, interpretată, în 7/20 februarie 1904, în sala festivă a Hotelului „Regele Ungariei”, cu acompaniamentul Mariei Branişte), L. Wiest (Privighetoarea Oltului), H. Wieniawski şi J. Artôt (lucrări semnate de cei doi creatori au fost interpretate, în 2 martie 1913, la Palatul „Loyd” din Pesta, cu prilejul Seratei muzicale şi dansante a Corului Bisericii Române din capitala Ungariei, în compania pianistei Hortenzia Birăuţ). În 15 aprilie 1902 şi-a dat concursul la recitalul sopranei Irene Vlădaia, de la Opera din Bucureşti, în pavilionul Hotelului „Concordia”, alături de Ecaterina Iorga (pian), Aureliu Iorga şi artistul dramatic Grigore Savu.

Silviei Iorga şi Emiliei Avramescu le datorăm o primă interferenţă a creaţiei enesciene cu toposul cultural bănăţean. Potrivit surselor documentare cercetate până în prezent, acest eveniment s-a petrecut la Lugoj în 1904. Într-o cronică publicată în periodicul local „Drapelul” (IV, 149, 1904, 3) sunt detaliate aspecte de la o serată literar-muzicală organizată, în 18/31 decembrie 1904, sub egida Societăţii „Tinerimea Română” şi a Societăţii Domnişoarelor, în „saletul” Casinei Române (localul Reuniunii Române de Lectură), unde, după un discurs de deschidere rostit de Valeriu Branişte, între opusurile interpretate s-a numărat şi Serenadă de dimineaţă (Aubade pour Violon et Piano), o versiune (transcripţie) pentru vioară şi pian a trioului Aubade pentru vioară, violă şi violoncel în Do major (titlul iniţial, Sérénade pour Violon…, a fost înlocuit ulterior de Enescu cu cel de Aubade pour Violon…, aşa cum se poate observa pe foaia de titlu a manuscrisului – o posibilă explicaţie pentru denumirea neobişnuită sub care a apărut opusul în presa lugojeană, o evidentă contradicţie de termeni), la puţin timp după editarea sa (Enoch, Paris, 1903), cântat, posibil, în primă audiţie absolută de violonista Silvia Iorga şi pianista Emilia Avramescu. Trioul are caracter omagial, pe prima pagină a partiturii fiind inserat textul dedicaţiei adresate cuplului regal român, regina Elisabeta şi regele Carol I, la aniversarea a 30 de ani de căsătorie. Caracterul omagial al opusului devine explicit în final, prin citarea Imnului Regal Român (o ingenioasă contrapunctare a temei trioului cu melodica din Imn, creaţia lui Eduard Hübsch), la fel ca în Poema Română, op. 1, cu care tânărul Enescu cucerea lumea muzicală pariziană în 1897, şi în finalul Simfoniei I în Mi bemol major, op. 13, unde tema Imnului apare însă transfigurată, stilizată.

Silvia Iorga s-a implicat în lupta de emancipare naţională şi politică a românilor bănăţeni, semnând, în 24 decembrie 1894, alături de alte reprezentante ale Reuniunii Femeilor Române din Lugoj (Laura Vlad, una din surorile poetului-acuarelist Victor Vlad  Delamarina, Alma Maior ş.a.), o scrisoare de încurajare adresată lui Valeriu Branişte, cu puţin timp înainte de finalizarea aşa-numitului proces al „Dreptăţii” (periodicul condus de patriotul şi publicistul bănăţean), prin care acesta era condamnat la închisoare pentru cutezanţa de a pleda, în articolele sale, pentru drepturile conaţionalilor săi.

 

Teatrul lugojean a purtat numele poetului național

În octombrie 1934, printr-o decizie adoptată de Primărie, Teatrului Orăşenesc din Lugoj, cunoscut şi sub numele de Teatrul Comunal, i-a fost atribuită denumirea de Teatrul „Mihai Eminescu”, care urma să fie inscripţionată pe frontispiciul edificiului în limbile română, maghiară şi germană („Banater Bote”, Lugoj, XXXVI, 78, 1934, 3: Das Munizipaltheater wird zu „Eminescu” Theater umgetauft). Denumirea a avut însă o existenţă efemeră. Cu prilejul festivităţilor dezvelirii bustului lui Traian Grozăvescu (amplasat vizavi de Teatru, operă a sculptorului Radu Moga), desfăşurate în 6 decembrie 1935, printr-o hotărâre a administraţiei locale s-a stabilit actuala denumire, Teatrul „Traian Grozăvescu”.

Evenimentul dezvelirii bustului lui Traian Grozăvescu a reunit principalele reuniuni corale lugojene (Magyar Dalárda, Lugoscher Gewerbe-Liederkranz şi Corul „Ion Vidu”, care au interpretat, în preludiul concertului festiv, propriile mottouri), Orchestra Societăţii Filarmonice şi cea a Regimentului 17 Infanterie, ce au oferit un concert festiv pe scena Teatrului „Traian Grozăvescu”. Opera de Stat din Viena, din motive neprecizate, a declinat invitaţia de a participa la festivităţi. Opera Română din Cluj a fost reprezentată prin prof. Victor Papilian, directorul instituţiei. Au omagiat memoria ilustrului tenor Silvia Secoşan-Humiţă, profesoară la Conservatorul din Timişoara (Două poeme pe versuri de H. Heine, Doină şi Cântec de leagăn de Sabin Drăgoi), Gheorghe Dippon (Arie din Luisa Miller de Verdi şi Santa Lucia de Mario, acompaniat de dra Hedda Klöss, profesoară la Conservatorul lugojean, absolventă la Musikhochschule din Dresda), Francisc Balogh (Arie din Flautul fermecat de Mozart şi Icoană sfântă de Vereşan). Gheorghe Dippon şi Francisc Balogh, acompaniaţi de M. Popovici, au cântat în duet A căzut o sară lină de Ciprian Porumbescu, Orchestra Societăţii Filarmonice, dirijată de Friedrich Gerber (conducătorul Orchestrei Regimentului 17 Infanterie), Simfonia a VIII-a de Schubert, iar Corul „Ion Vidu”, aflat sub bagheta lui Filaret Barbu, Recviem din opera Don Pasquale de Donizetti şi Corul peregrinilor din Tannhäuser de Wagner

La doar câteva zile de la festivităţile dezvelirii bustului lui Traian Grozăvescu şi atribuirea numelui marelui tenor vechiului Teatru Orăşenesc (10 decembrie), Zaharia Stancu reacţiona virulent, printr-o tabletă publicată în presa bucureşteană, la actul prin care primarul Lugojului (dr. Alexandru Bireescu) înlocuia numele lui Eminescu de pe frontispiciul instituţiei, „readus în actualitate de condeiele unor scriitori ca G. Călinescu, Cezar Petrescu şi E. Lovinescu, […] cu numele unui tenoraş”. După ce deplângea tarele epocii („a guşaţilor deveniţi prin demagogie miniştri, a tenorilor cu gâtul pâlnie şi frunte de lăţimea unghiei”), Zaharia Stancu făcea trimitere, în finalul pamfletului său, la pedeapsa biblică prin lovirea cu pietre: „Dacă ar fi bătut cu pietre pentru această faptă, primarul din Lugoj tot n-ar fi îndestul de pedepsit” (Zaharia Stancu, Însemnările şi amintirile unui ziarist. Sarea e dulce, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă [Bucureşti, 1955], p. 359-360).

Zaharia Stancu, care, prin tonul său, anunţa epoca proletcultismului, al cărui obedient şi zelos locotenent avea să devină, nu avea cum să înţeleagă specificul unei urbe cu o pronunţată vocaţie muzicală, cu seculare tradiţii interculturale şi plurilingve.

 

* „Morisena”, Cenad, III, 1 (9)/2018, 42-47; cf. „Actualitatea”, Lugoj, XIX, 915-919, 2015, 4, XX, 960-961, 2016, 4; Constantin T- Stan, Banat. Miscellanea musicologica, Editura Eurostampa, Timișoara, 2018, p. 136-158.