Tiberiu Brediceanu s-a născut la 2 aprilie 1877 în Lugoj, într-o familie cu origini boierești, tatăl fiind avocat și om politic. Primele noțiuni muzicale le-a primit de la mama sa, urmând apoi lecții de pian cu Sofia Vlad-Rădulescu și de teorie, solfegiu și armonie cu Iosif Czegka. Și-a continuat educația muzicală la Cașovia, în Cehia (între anii 1891-1892), la Blaj cu Iacob Mureșianu (1892-1895), urmând să se perfecționeze la Sibiu cu Hermann Kirchner, în perioada 1903-1906 și cu Paul Richter la Brașov, unde a studiat compoziție și instrumentație în anii 1913-1914. În paralel a studiat Dreptul la Budapesta, Bratislava, Viena și Roma, iar în 1902 obține titul de doctor în acest domeniu, la Universitatea din Cluj. În perioada 1890-1914 a activat ca pianist concertist, iar după încheierea studiilor universitare a fost angajat al Băncii „Albina” din Sibiu, devenind, ulterior, director al sucursalei din Brașov. În 1918 participă la Marea Unire de la Alba Iulia, ca deputat ales al Brașovului, iar biografia lui Tiberiu Brediceanu consemnează calitatea sa de membru fondator al mai multor instituții culturale importante, precum Opera Română (1919), Teatrul Național (1919), Conservatorul din Cluj-Napoca (1920) sau Societatea Compozitorilor Români (1920). A fost director al Operei Române din Cluj-Napoca în 1920, iar după ce o perioadă colaborează ca folclorist, în anul 1928 devine președinte al Comisiei pentru culegerea și publicarea cântecului popular românesc. Între anii 1941-1944 a fost director al Operei Naționale din București. A semnat studii, articole, emisiuni de radio și televiziune, a susținut conferințe, prelegeri, concerte-lecții și  comunicări științifice, fiind membru corespondent al Societății Franceze de Muzicologie începând cu 1929, dar și membru corespondent al Academiei Române din 1937 până în 1948, repus în drepturi în 1990. În calitate de culegător de folclor a adunat peste 2000 de melodii populare, fiind distins cu Premiul de Folclor al Societății Compozitorilor Români în 1925, cu Premiul Național pentru Muzică în 1927, dar și cu titlurile de Maestru Emerit al Artei și Ordinul Muncii, clasa I (ambele în 1956) și Artist al Poporului, în 1957, ulterior cu Ordinul Meritul Cultural, clasa I, în 1967. Din creația sa amintim Ardeleana (1894), Rândunica (1894), Quadrilul pe motive românești (1904), Doină și joc pentru flaut și pian (1908), La şezătoare (1908), Seara Mare (1924), Colinde pentru voce şi pian (1924), S-a dus cucul (1931), La seceriş (1936), Șase doine și cântece românești – pentru cvartet vocal și pian (1953), Miorița – șase teme ale baladei pentru cvartet vocal și pian (1955). S-a stins din viață la data de 19 decembrie 1968, la București.