Opera Națională Română din Timișoara
Timișoara a fost și este cel mai puternic centru cultural din vestul României. Așezarea geografică favorabilă, la confluența între Europa centrală și cea de est îi conferă Timișoarei o largă deschidere pe plan cultural. Situată la mai puțin de 700 km distanță față de 13 capitale europene, a avut de-a lungul timpului o conectare continuă la valorile culturii europene. Populația acestui spațiu multietnic și multicultural, aparținând diverselor etnii și confesiuni religioase, face din Timișoara un model de civilizație europeană.
Începând cu ultimul sfert al secolului al XVIII-lea în Timișoara au avut loc în mod frecvent stagiuni de operă cu un repertoriu variat, cu nimic inferioare celor din marile orașe europene, multe fiind prezentate aici la puțin timp după premierele lor absolute. Astfel sub conducerea lui Bruno Walter sunt prezentate operele: „Trubadurul”, „Cavalleria rusticana”, „Paiațe”, „Boema”, „Bărbierul din Sevilla”, „Faust”, „Fidelio”, „Der Freischütz”, „Ernani” etc.
Construcția clădirii „Palatului Culturii” a început în anul 1871, după planurile arhitecților vienezi Hermann Helmer și Ferdinand Fellner (constructori a numeroase săli de teatru din Europa: Budapesta, Viena, Odessa) și a fost terminată în 1875, inaugurarea clădirii având loc la data de 22 septembrie 1875. Două incendii de proporții au devastat clădirea. Primul a avut loc în anul 1880 și reconstrucția a durat până în anul 1882, păstrându-se integral forma originala a clădirii, construită în stil „Renaissance”. După cel de-al doilea incendiu din anul 1920 au mai rămas intacte doar aripile laterale ale clădirii. Reconstrucția se face după planurile arhitectului Duiliu Marcu, păstrându-se stilul original numai la fațadele laterale, fațada principală și sala de spectacole îmbrăcând stilul neobizantin caracteristic arhitecturii românești a timpului.
Nevoia acută simțită de timișoreni și dragostea lor pentru spectacolul de teatru liric au fost împlinite într-o anumită măsură de Opera Româna din Cluj-Napoca. Înființată în anul 1920 aceasta s-a deplasat destul de des la Timișoara pentru ca, între 1940 și 1945, în urma cedării Ardealului prin Dictatul de la Viena, să-și desfășoare în refugiu activitatea în capitala Banatului, devenind Opera din Cluj – Timișoara, al cărei director a fost numit compozitorul Sabin Drăgoi.
După plecarea Operei din Cluj în 1945 nu se putea imagina o Timișoara fără spectacole de operă. Actul de întemeiere al instituției va fi decretul semnat de M.S. Regele Mihai I la data de 30 martie 1946. Conducerea nou înființatei instituții va fi încredințată renumitei soprane Aca de Barbu care a reușit în scurt timp cu pricepere și devotament, să formeze o echipă valoroasă de muzicieni.
Primul consiliu de administrație al Operei Române din Timișoara a cuprins personalități marcante ale vremii respective: Aca de Barbu – director și regizor artistic, Traian Nicolau – director artistic, Mihai Bota – director administrativ, Gheorghe Marianciu – secretar studii muzicale, Gheorghe Pavel, Traian Mihăilescu, Hermann Klee, Constantin Daminescu – dirijori, Mercedes Pavelici – maestru de balet, Ionică Mihai și Eugen Gropșianu – regizori. Structura compartimentelor a fost următoarea: 45 de soliști vocali, 46 de instrumentiști, 60 de coriști, 19 balerini, 30 personal tehnic de scenă, 8 corepetitori și 1 sufleur.
Acum la nou înființata Operă din Timișoara, parte din soliștii Operei din Cluj-Napoca și-au dorit să rămână la Timișoara spre a întregi cu experiența lor nucleul colectivului artistic entuziast: Filomeia Piteiu Georgescu, Fenia Nicolau, Traian Nicolau, Gogu Vasilescu, Adriana Ciuciu, Flavia Domșa, Illa Cazacu.
Spectacolul inaugural al Operei Române din Timișoara a avut loc la 27 aprilie 1947 cu opera „Aida” de Giuseppe Verdi. A fost un spectacol de neuitat, de înaltă ținută artistică, un triumf al artei interpretative românești semnalat ca atare de periodicele vremii. Pe scenă, în fața publicului și a înaltei asistențe, (primul ministru de atunci Dr. Petru Groza), dar și prin megafoane, afară în Piața Operei, directorul Aca de Barbu adresa miilor de auditori, următoarele cuvinte:
„Iată visul nostru împlinit! Se deschid porțile acestui așezământ de artă lirică pentru a răspândi ca un far luminos arta cântului și a muzicii – citadelă culturală într-o provincie atât de înfrățită cu muzica și poezia. În acest Banat, care prin tradițiile lui este îndreptățit a avea o operă proprie, aici, în țara cântului unde de veacuri răsună melodiile duioase ale doinei românești…”
În primii zece ani de la înființare au fost montate 41 de spectacole de operă, operetă și balet. Fiecare stagiune a adus pe afișele instituției titluri noi, interpretate de un colectiv artistic bine închegat, alcătuit din soliști vocali, balerini, coriști și instrumentiști de valoare, conduși de maeștrii de talie internațională.
Începând din anul 1952 Opera a susținut la: Arad, Lugoj, Bocșa, Ciacova, Deva, Hunedoara și Reșița, microstagiuni neîntrerupte până în anul 1990, când economia de piață începe să-și impună legile ei, deplasarea unui colectiv fiind un efort financiar imposibil de susținut. Începând din anul 1953 s-au organizat turnee prin țară la: Craiova, Sibiu, Brașov, Oradea, Târgu-Mureș, Buzău, Galați, Suceava, Satu Mare, Baia Mare, Alba-Iulia, București.
La inițiativa marelui muzician Nicolae Boboc, dirijor și director al Operei din Timișoara și a lui Ion Românu, director al Filarmonicii „Banatul” din Timișoara, în stagiunea 1968-1969 are loc prima ediție a Festivalului „Timișoara Muzicală”, gândit să devină un eveniment al anului, o manifestare de ținută. După cea de-a VI-a ediție, festivalul devine anual iar din anul 1993 va primi un caracter internațional, păstrat până în ziua de astăzi.
Având un public avizat și interesat de acest gen muzical, divers ca vârstă, instituția își îndreptă atenția atât spre montarea unor titluri noi de operă cât și spre repertoriu de operetă, mult savurată de timișoreni.
Începând din toamna anului 2000, la conducerea instituției a fost ales prin concurs, tenorul Corneliu Murgu, artist de talie mondială, care întors în țară a revigorat activitatea operei, făcând apel la cunoștințele sale manageriale acumulate de-a lungul carierei sale internaționale. A încurajat debuturile în roluri a tinerilor soliști, oferindu-le posibilitatea de a se perfecționa și a reușit să valorifice optim potențialul artistic al instituției, prin stimularea creativității și personalității artistice a fiecărui solist.
Din toamna anului 2019 baritonul Cristian Rudic devine prin concurs manager al instituției, contribuind la perpetuarea idealurilor împământenite de maestrul Corneliu Murgu, prin revigorarea repertoriului existent, accentuând spre teatralitatea operei și baletului.
Rularea repertoriului Operei din Timișoara cu o maximă performanță și îmbogățirea lui cu noi titluri reprezentative din repertoriul universal și românesc de genuri diferite: operă, operetă, musical, balet și pentru formarea viitorului spectator prin montarea de spectacole pentru copii, este unul din obiectivele și criteriile de performanță urmărite. Opera timișoreană acordă o maximă importanță calității actului artistic considerând că numai în acest fel abordarea relației calitate – cantitate, poate duce la creșterea valorică a produsului artistic, la atragerea publicului în sala de spectacole și nu în ultimul rând la reprezentarea cu cinste a artei interpretative românești peste hotare.
De la înființarea Operei din Timișoara și până în prezent s-au montat 16 premiere absolute și 23 de premiere naționale din peste 300 de montări noi de opere, operete, musicaluri, balete și opere și musicaluri pentru copii.
Stagiunea Operei din Timișoara se desfășoară pe o perioadă de 10 luni, timp în care instituția prezintă publicului aproximativ 80-90 de spectacole la sediu cu o frecvență de 8-10 spectacole pe lună.
(Prezentare preluată de pe siteul Operei Naționale Române din Timișoara)
Sala de spectacole dispune de 686 locuri.
Inedit este faptul ca în această clădire își desfășoară activitatea în mod armonios patru instituții de cultură – caz unic în lume: Opera Națională Română din Timișoara, Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, Teatrul German de Stat din Timișoara și Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara.
TM – Teatrul comunal, în prezent Palatul Culturii, cunoscut și ca Opera sau Teatrul Național
Franz Liszt a fost un renumit muzicolog, dedicat aproape complet muzicii. Acesta pleca în turnee și câte șapte – opt ani fără a-și vedea familia. Din acest motiv la vârsta de 35 de ani (1846) a renunțat la această viață. Vizita lui la Timișoara pentru susținerea unui concert a fost un moment deosebit de important în oraș, fiind primit regește. În Piața Unirii în 1 noiembrie 1846 s-a montat un arc de triumf, pe care scria Bun venit Franz Liszt la Timișoara. Acesta a primit Diploma de onoare a Societății Filarmonice și Coroana de lauri, pe care le-a păstrat ca importante distincții.
Unul dintre locurile unde a concertat în Timișoara a fost teatrul comunal, astăzi opera din Timișoara sau Palatul Culturii. Imobilul este amplasat în cartierul Cetate, în nucleul central istoric și în vecinătatea fostei centuri de fortificații a orașului, în directă relație cu fosta Poartă a Petrovaradinului. Imobilul face parte din situl urban Cartierul Cetatea Timișoara, clasat în lista monumentelor istorice la numărul 60, având codul TM-II-s-A-06095, fiind de asemenea protejat ca monument individual de relevanță națională, având codul TM-II-m-A-06118. Amplasamentul actualei opere a fost ocupat până în secolul al XIX-lea de o fostă construcție cu rol militar.
Teatrul comunal a fost construit între anii 1872-1875 de către firma arhitectului Ferdinand Fellner senior din Viena în stil eclectic istoricist clasicist cu anumite elemente neobaroce, stil denumit la momentul respectiv Renașterea italiană. În 30 aprilie 1880 teatrul a ars aproape în întregime, fiind reconstruit între anii 1880-1882. În acest moment trece dintr-o administrare tip societate pe acțiuni în proprietatea orașului. Între anii 1899-1900 teatrul a trecut prin ample lucrări de restaurare, iar un element semnificativ pentru această perioadă istorică este intrarea de la parter formată din trei deschideri terminate cu arce în plin cintru și acoperișul cu pantă redusă.
Clădirea arde din nou în 31 octombrie 1920, interiorul fiind reconstruit integral după proiectul arhitectului Duiliu Marcu în stil neoromânesc (1923-1928). Chiar Regele Ferdinand este cel care la 12 noiembrie 1923 pune piatra fundamentală pentru reconstruirea teatrului. Fațada principală la momentul respectiv nu a trecut prin foarte multe modificări, intrarea primind o deschidere mai mare, protejată de o amplă copertină în consolă. În zona acoperișului se realizează o semicupolă ce subliniază axul de simetrie și ascunde un bazin de beton pentru apa contra incendiilor. Teatrul se și extinde în această fază ca volum prin integrarea unor părți din Hotelul Ferdinand și mărirea numărului de locuri.
În 1934 arhitectul Duiliu Marcu proiectează o nouă fațadă pentru teatru, ce va fi definitivată în 1936, ca replică urbanistică pentru edificarea Pensionului Central. Fațada nouă este dominată de un arc de triumf monumental, ce servește drept capăt de perspectivă din direcția catedralei ortodoxe. Expresia plastică a acestui arc corespunde uneia dintre tendințele principale ale acelei perioade în arhitectura modernă românească, aceea de monumentalitate, denumită și stilul Carol II.
În prezent în clădire funcționează numeroase instituții culturale, respectiv Opera Națională Română, Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” și Teatrul German de Stat. Clădirea în forma ei actuală și-a păstrat trăsăturile istorice, înglobând elemente din toate etapele sale de evoluție și schimbare, și joacă un rol de puternic simbol al orașului.
Opera din Timișoara și piața Victoriei reprezintă locuri simbolice ale revoluției din 1989.
Referințe:
Mihai Botescu, Mihai Opriș, „Palatul Culturii” din Timișoara, Monitorul Primăriei Municipiului Timișoara, iulie 2010
Nicolae Ilieșiu, Timișoara. Monografie istorică, Timișoara: Editura Planetarium, 2012
Opriș Mihai, Botescu Mihai, Arhitectura istorică din Timișoara, 2014, Ed. Tempus.