IOAN VIDU (1863-1931)*

Câteva elemente biografice ale „doinitorului Banatului”, cum a fost alintat de românii de pretutindeni Ioan Vidu, ne vor ajuta să descifrăm coordonatele fundamentale ale creaţiei sale, prin care a vibrat la unison cu aspiraţiile sociale şi politice ale românilor bănăţeni şi transilvăneni, dar şi elementele care îl vor defini, în anii maturităţii, ca un fervent cultivator al spiritului toleranţei interetnice.

S-a născut în 17 decembrie 1863, într-o familie modestă (tatăl, Petru, era învăţător, iar mama, Iorsana, ţărancă), la Mânerău (comitatul Arad), unde va absolvi şcoala primară. A fost protejat de protopopul Constantin Gurban (1845, Buteni – 1906, Ineu), un apropiat al familiei (deputat guvernamental în Dietă în două legislaturi – 1875-1878 și 1884-1887), care l-a adoptat, în 1874, după moartea tatălui său, susținându-l apoi pentru a finaliza cursurile Şcolii Confesionale Greco-Orientale din Buttyin (azi Buteni). Între anii 1878 şi 1881 a urmat Preparandia din Arad, frecventând, în paralel, şi cursurile Conservatorului maghiar din localitate, unde a studiat cu profesorul Ioan Händl. Ca seminarist, a desfăşurat o intensă activitate culturală. Pe lângă sârguinţa manifestată în studiul muzicii, a scris poeme, fabule, eseuri, tragedii în stil clasic, dovedind un interes aparte pentru folclor. Caietul-manuscris Deprinderi de poezii cuprinde încercări literare ce subliniază sensibilitatea sa pentru istoria românilor: Hora la fraţii mei români, Mersul românilor, Un vis românesc, Martorul libertăţii (poem dedicat evenimentelor revoluţionare de la Blaj din 1848) ş.a. A înfiinţat şi a condus, în calitate de redactor-responsabil şi editor, două reviste, organe de presă ale „tinerimii preparandiale”, „Găunele” („foaie glumeaţă”, fondată în 1880) şi „Amicul tinerimei” („organul tinerilor preparandiali” – 1881), în care a abordat subiecte variate, cu tematică ştiinţifică şi literară, ce anunţau, prin stil, logică, incisivitatea şi cursivitatea exprimării, dar şi prin patosul tonului naţional, viitorul cronicar al „Drapelului” şi autorul stihurilor din creaţiilor sale corale.

La Seleuş-Cighirel, tânărul învăţător a cules folclor, a fondat un cor şi o orchestră, desfăşurând o intensă activitate culturală. În cadrul repetiţiilor corale, Vidu ţinea adevărate prelegeri de educaţie naţională.

În 1884, Ioan Vidu a fost numit, la propunerea Episcopului Ioan Meţianu, profesor la catedra de muzică vocală a Institutului Pedagogic din Arad, rămasă vacantă prin plecarea fostului său profesor Ioan Händl. La Arad, a susținut o prodigioasă activitate componistică, titlurile lucrărilor sale trădând afinitatea pentru jocurile populare româneşti (Crişana, Ardeleana, Hora Butenilor), dar şi constanţa abordării unor subiecte ancorate în sfera socială şi istorică (Marşul lui Doja, Buciumul Carpaţilor, Moţul la drum).

Începând cu anul 1888, după demisia de la Preparandia din Arad, începea marea aventură lugojeană. Lugojul va deveni urbea lui Vidu, iar aspiraţiile acestuia vor fi şi aspiraţiile oraşului de cea mai profundă respiraţie românească, citadelă a spiritualităţii românilor bănăţeni, creuzetul în care s-au topit, timp de secole, dorurile acestora, armonizate sublim cu aspiraţiile celorlalte entităţi etnice.

Locul rămas vacant la Şcoala Confesională Ortodoxă din Lugoj (prin transferul învăţătorului I. Moldovan la Arad) va fi ocupat, prin concurs, de Ioan Vidu. Evenimentele biografice şi profesionale se vor succeda într-un ritm alert. În ambianţa concursului coral prilejuit de desfăşurarea lucrărilor Adunării Generale a Societăţii pentru Fond de Teatru Român (1888), I. Vidu cântă într-un grup vocal instruit de Elena Dobrin-Rădulescu (Tatăl nostru – aşa-numita Rugăciune domnească – de Ciprian Porumbescu, lucrare interpretată pentru prima oară la Lugoj), alături de Dimitrie Florescu, Ion Tărfăloagă, George Dobrin şi Petru Barbu, iar anul următor va prelua conducerea muzicală a Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, rămasă vacantă prin demisia lui Iosif Czegka.

Protocolul din 4 septembrie 1890, încheiat de Protoprezbiteratul greco-oriental român din Lugoj, îi aproba, în sfârşit (cu stipularea mai multor amendamente), lui Ioan Vidu continuarea pregătirii sale muzicale. Studiile de la Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Iaşi (1 octombrie 1890 – 31 iulie 1891) au avut darul să potenţeze harul său componistic, conferindu-i premisele esenţiale pentru conturarea profilului de creator.

După finalizarea studiilor în capitala Moldovei, Vidu va include în repertoriu Liturghia lui G. Musicescu, Reuniunea Română de Cântări şi Muzică din Lugoj fiind prima corală care va interpreta în Banat acest opus sacru, în duminica Floriilor din 1892, premiera coincizând cu reorganizarea corului (introducerea vocilor feminine, care fuseseră substituite de copii).

O iniţiativă memorabilă, unică în istoria muzicii româneşti, a fost pusă în practică de Ioan Vidu în august 1893: organizarea primului curs de muzică vocală pentru dirijorii corurilor ţărăneşti (intelectuali şi ţărani) din comunele învecinate. În fapt, se puneau bazele unei adevărate şcoli de artă, în care tinerii cursanţi trebuiau să-şi însuşească cunoştinţe muzicale fundamentale, pe care, ulterior, urmau să le pună în practică în mediul rural. Iniţiativa va fi urmată în anii 1905, 1910 şi 1912.

Vechea iniţiativă a lui Vidu de a „conscrie” corurile româneşti bănăţene s-a transformat într-o imperioasă dorinţă de a crea o asociaţie a corurilor. Deja 67 de corale româneşti bănăţene îşi exprimaseră dorinţa de a se constitui într-un asemenea for. Ideea lui Vidu a fost potenţată cu prilejul participării, între 27 şi 31 iulie (stil nou) 1907 (secondat de George Dobrin şi Aurel Vălean, preşedintele Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Lugoj), la marile serbări corale organizate la Breslau (azi Wrokław, în Polonia), sub egida Uniunii Corurilor Germane (Deutscher Sängerbund, asociaţie fondată în anul 1862 la Nürnberg).

Cu prilejul concertului din 27 februarie/7 martie 1908 (pavilionul „Concordiei”), receptiv la criticile formulate, Ioan Vidu a adoptat pentru prima oară poziţia clasică a dirijorului, orientat cu faţa spre interpreţi.

Jubileul de 40 de ani de activitate didactică a lui Ioan Vidu (începută la Seleuş-Cighirel, în 1881, după absolvirea Preparandiei din Arad) s-a profilat ca un eveniment major în toamna anului 1921. În 18 septembrie, un comitet de iniţiativă, format din cadre didactice de la Liceul Teoretic de Băieţi „Coriolan Brediceanu”, a convocat o consfătuire cu reprezentanţii tuturor păturilor sociale din Lugoj, cu scopul organizării unor manifestări omagiale dedicate lui Vidu. S-a lansat un apel în trei puncte: 1. Organizarea unui festival în luna noiembrie, cu participarea mai multor reuniuni corale din zonă; 2. Colectarea de fonduri pentru cumpărarea unui obiect care să fie oferit în dar maestrului sărbătorit; 3. Colectarea unei sume care să alimenteze o viitoare Fundaţie „Vidu”, care va avea ca deziderat acordarea de ajutoare culturale şi materiale elevilor săraci.

Diligenţele lui Vidu vor continua până la sfârşitul vieţii (7 februarie 1931): va desfăşura o intensă activitate pedagogică la catedra liceului lugojean, va contribui la educaţia muzicală a unor viitori importanţi dirijori şi compozitori (Filaret Barbu, Nicolae Ursu, Zeno Vancea, Dimitrie Stan), va impune Reuniunea corală lugojeană ca etalon al artei interpretative româneşti, va contribui la înfiinţarea Conservatorului de Muzică din Lugoj (1929), va coordona învăţământul muzical românesc în calitate de inspector muzical pe plan naţional. În panegiricul scris cu prilejul despărţirii de Vidu, Nicolae Iorga sublinia vocaţia sa de educator naţional: ,,Omul celor mai dulci cântări româneşti, acela ale cărui duioase melodii ne sună în ureche la simpla pomenire a numelui său, bănăţeanul care, în mijlocul strigătelor răguşite ale ambiţiilor, care vor ministere şi milioane, a rămas în lumea lui de o înaltă idealitate, Ioan Vidu, ne lasă. Prin cântecul pe care l-a cules, l-a armonizat, l-a răspândit în tot cuprinsul pământului românesc, Vidu a fost şi un factor de unitate naţională şi un educator. Pe de o parte, i-a făcut pe toţi românii să se recunoască, sub farmecul muzicii unitare, membrii unui singur popor. Pe de altă parte, a strecurat în sufletele ispitite de toate corupţiile şi de toate anarhiile ceea ce poate da numai o artă ca a lui: simţul de ordine şi instinctul frumuseţii. Fără teorie savantă şi lipsit de orice fel de pretenţie, el s-a aşezat în fruntea tuturor acelora care, fără a jertfi nimic din regulile artei, au făcut din ea un element de viaţă şi un mijloc de înălţare pentru naţia noastră” („Seminicul”, Lugoj, IV, 1-2, 1931, 19).

Ioan Vidu a fost un învingător. A dovedit un caracter intransigent, refuzând orice fel de compromis. A evitat ambiguităţile generate de efemerele conjuncturi politice, manifestând un surprinzător spirit modern european. Biografia şi creaţia sa ne apar astăzi de o uimitoare actualitate, în contextul armonizării identităţii culturale româneşti (spectrul majoritar) cu cele ale entităţilor etnice minoritare, aflate într-o multiseculară, benefică interferenţă.

* Constantin-Tufan Stan, Ioan Vidu. Doinitorul Marii Uniri, Editura Eurostampa, Timișoara, 2017.