Viaţa muzicală a Timişoarei nu poate fi înţeleasă și nici explicată în afara tradiţiilor culturale ale acestei zone geografice, convenţional numită, Banatul istoric. La sfârşitul mileniului I, în imediata apropiere a viitoarei cetăţi Timişoara, la Cenad (Morisena) exista o mănăstire locuită de călugări greci care practicau o religie de rit bizantin, şi, fireşte, muzica folosită şi răspândită în zonă era de sorginte bizantină. Ofensiva bisericii din Roma care avea ca scop atragerea ungurilor spre aceasta, s-a soldat cu strămutarea călugărilor greci, transformând Cenadul în sediu episcopal. Primul episcop al Diecezei Cenadului a fost un călugăr benedictin originar din Veneţia, Gerard de Sagredo (977-1046) care întemeiază aici şi o şcoală, după modelul instituţiilor medievale de învăţământ avansate în care muzica, o componentă importantă a celor septem artes liberales, ca în viitoarele universităţi ale vremii, va ocupa, evident, un loc de cinste. În acest sens episcopul Gerard îl va aduce în calitate de pedagog în ale muzicii, pe magistrul Walther (Legenda sancti Gerhardi). El va pregăti numeroşi elevi care, la rândul lor, vor răspândi învăţătura muzicală şi în alte mănăstiri din Banat ştiindu-se că, în cele benedictine, rugăciunile se făceau cântând. Se ştie, de asemenea, că de prin secolul XI, pe lângă fiecare catedrală sau biserică mare funcţiona şi o şcoală pentru învăţarea cântecelor bisericeşti (Fr.Metz – Te Deum Laudamus).
Cetatea Timişoara, atestată documentar cu mai bine de 700 de ani în urmă, va absorbi aceste tradiţii muzicale şi le va dezvolta aidoma oricărui alt centru european.
Primul concert a avut loc la 8 decembrie 1871. Sub bagheta lui Heinrich Weidt au fost interpretate două ample lucrări vocal simfonice: Die Frithjofs Saga de Max Bruch şi Der Taucher – compoziţie aparţinând dirijorului timişorean.
Activitatea de concert care a urmat era axată preponderent (la începuturi) pe genul „a cappella“ (de la miniaturi până la partituri de mare amploare precum Missa Papae Marcelli de G.P.da Palestrina) şi pe cel al muzicii de cameră. Nu înseamnă că genul vocal – simfonic a fost abandonat. Dimpotrivă, lucrări de mare extensie precum Requiem-ul (1877) şi oratoriul Die Könige in Israel (1882). ambele ale compozitorului timişorean Franz Wilhelm Speer., oratoriile Creaţiunea de J. Haydn (1880), Elias (1884) şi Paulus (1891) de Mendessohn- Bartholdy au constituit momente de referinţă în activitatea de concert a Societăţii. La realizarea acestora ca şi a majorităţii programelor de muzică de cameră din primul pătrar de veac de existenţă a Societăţii filarmonice, un rol important l-a jucat dirijorul, organistul, violonistul, bracistul, profesorul şi compozitorul Martin Novaček (1834-1906) şi, într-o oarecare măsură, fiii acestuia: Rudolf (1860-1929) – violonist, violist, pianist, profesor, compozitor prolific şi orchestrator (apreciat chiar de P.I.Ceaikovski), prieten cu Ferruccio Busoni şi Arthur Nikisch, fost director al Operei din Berlin; Ottokar (1866-1900), cel mai cunoscut membru al familiei Novaček , violonist – fost component al celebrului cvartet de coarde „Brodsky“ şi al orchestrei „Damrosch“ din New York, compozitor talentat, autor printre altele, al unui Moto perpetuo pentru vioară şi orchestră şi al unui Concert eroic pentru pian si orchestră prezentat în primă audiţie (1896 ) la Berlin de Ferruccio Busoni cu Arthur Nikisch la pupitrul dirijoral; Karl (1868-1929),- violoncelist, sef de partidă în orchestra Operei din Budapesta şi Victor (1875-1914) – violonist, laureat al Premiului „Robert Schumann“ (Leipzig), solist concertist (a concertat şi pe scena Ateneului Român din Bucureşti (1895), fost concert maestru al Filarmonicii din Helsinki şi consultantul lui Sibelius pentru Concertul de vioară al acestuia. Până când destinul artistic al fiecăruia nu i-a despărţit de familie, de o mare apreciere, la Timişoara, Budapesta sau Karlovy Vary s-au bucurat producţiile cvartetului intitulat „Kammermusikvereinigung Familie Novaček“.
Muzicieni oaspeţi ai Societăţii filarmonice din Timişoara au fost invitaţi să concerteze de-a lungul anilor, foarte mulţi, şi, de reală notorietate. De aceea nu ne putem permite decât o enumerare selectivă: David Popper (1873), Hubay Jenö alias Eugen Huber (1876), Pablo de Sarasate (1877), Henryk Wieniawski (1877), Joseph Joachim (1879), Johannes Brahms (1879), Leopold Auer (1881), František Ondriček (1893), Jan Kubelik (1900), Gheorghe Dima (1902), Dimitrie Popovici der Bayreuther (1902), Bela Bartok (1906), Lucia Cosma (1907), surorile suedeze Walborg şi Sigrid Svärdström (1911). O apariţie plină de pitoresc pe scenele de concert din Timişoara şi Arad, dar şi admirabilă din punct de vedere artistic a constituit-o corul „Suomen Laulu“ al universitarilor din Helsinki (1906). Sosesc la Timişoara muzicieni aduşi de diverşi impresari sau invitaţi de diferite societăţi sau organisme locale. Începând din anul 1921 şi până în 1943, George Enescu va concerta în oraşul de pe Bega nu mai puţin de 12 ori. Iată ce scria „Temeswarer Zeitung“ (25 mai 1921) despre debutul timişorean al lui George Enescu: De ani de zile… de când ne-au vizitat cei mai mari artişti, n-am mai ascultat un asemenea violonist ca George Enescu, care, ieri seara, în sala mare a Casinoului Militar i-a condus pe ascultătorii săi până la extaz, prin arta sa deosebită… În interpretarea viorii Maestrului, lucrările lui Nardini, Kreisler, Perpetuum mobile al lui Ottokar Novaček, Romanţa în Fa major de Beethoven renasc la o viaţă nouă prin măiestria arcuşului său.
În anul 1931, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani, lui George Enescu i s-a decernat titlul de Cetăţean de onoare al municipiului Timişoara în cadrul unei festivităţi pe măsura evenimentului. După un laudatio al primarului Emil Grădinaru, membru de onoare al Societăţii filarmonice din Timişoara au luat cuvântul prof. Iosif Velceanu adresându-i Maestrului urări de bine şi sănătate în numele celor 180 de coruri şi 60 de fanfare ale românilor din Banat. Din partea Asociaţiei „Amicii muzicii“ i s-a conferit sărbătoritului Diploma de Preşedinte de Onoare al Asociaţiei. Au adresat felicitări şi reprezentanţii societăţilor muzicale ale germanilor şi maghiarilor din Timişoara. Enescu, la rându-i, în semn de mulţumire, a oferit Primăriei oraşului un portret cu dedicaţie.
Au mai concertat în prima jumătate a secolului la Timişoara muzicieni de talie internațională precum Pablo Casals, Eugene Ysaye, Fritz Kreisler, Jacques Thibaud, Nathan Milstein, Gregor Piatigorsky, Annie Fischer, Arthur Rubinstein, Bronislaw Hubermann, Carlo Zecchi, Cella Dellavrancea, Traian Grozăvescu, Silvia Şerbescu, Constantin Bobescu şi, desigur, mulţi alţii.
(Preluare de pe siteul Filarmonicii “Banatul” din Timișoara)
De-a lungul anilor la Timișoara au fost invitați să concerteze diferiți muzicieni, oaspeți de reală notorietate. Printre aceștia pot fi amintiți: David Popper (1873), Pablo de Sarasate (1877), Henryk Wieniawski (1877), Johannes Brahms (1879), Jan Kubelik (1900), Gheorghe Dima (1902), Bela Bartok (1906), Lucia Cosma (1907) etc. O adevărată pleiadă de muzicieni extraordinari. Un exemplu în acest sens este și George Enescu, care a concertat în Timișoara de cel puțin 12 ori. În prima parte a secolului al XX-lea au mai concertat la Timișoara muzicieni de talie internațională precum Traian Grozăvescu, Silvia Șerbănescu, Bronislaw Hubermann, Cella Dellavrancea etc.
Banatul are o lungă cultură muzicală, datorată în principal școlilor de muzică pentru învățarea cântecelor bisericești, asociate diverselor mănăstiri, în special de ordin benedictin, unde rugăciunile se făceau cântând. De asemenea în oraș funcționează o serie de școli particulare de muzică, care pun bazele interesului pentru muzică înainte de apariția instituțiilor de învățământ de stat. Cetatea Timișoara adoptă aceste tradiții muzicale și începe să se dezvolte ca un centru cu renume european. Încă de la 1871 se înființează Societatea filarmonicii din Timișoara. După cel de-al doilea Război Mondial activitatea filarmonicii se structurează, fiind menționată în anul 1945 apariția Societății Filarmonice George Enescu, iar în anul 1947 se înființează Filarmonica Banatul Timișoara prin decretul Regelui Mihai I. începând cu anul 1958 filarmonica va participa în cadrul Festivalului și Concursului Internațional George Enescu.
Clădirea actuală a filarmonicii a funcționat inițial ca cinematograf comunal, ridicat de primărie între anii 1929-1930, în baza proiectului arhitectului bucureștean Duiliu Marcu și avându-l ca antreprenor pe Iosif Steiner. Acesta a încercat de-a lungul timpului și în special după Marea Unire să participe la construirea unui stil neoromânesc (un stil național) de factură modernă. Materialele cele mai frecvent folosite au fost cărămida aparentă, similipiatra și țigla, așezată pe acoperișuri cu pantă accentuată. Prin acestea a încercat ca arhitectura lui să se încadreze în specificul local și să transmită atmosfera specifică zonelor cu un puternic spirit românesc și în teritorii ce nu au aparținut din punct de vedere administrativ înainte României. În același limbaj arhitectural se înscrie și clădirea actualei filarmonici, aceasta fiind definită prin volume simple, frumos articulate, parțial organizate după un ax de simetrie corespunzător accesului principal. Accesul principal este dezvoltat într-o manieră geometrică, asemeni unui portal abstract distanțat de planul fațadei ce integrează ferestre ritmate de dimensiuni mari la nivelul etajului. Cărămida aparentă este element unificator al arhitecturii, fiind specific limbajului plastic al arhitectului. Simetric față de acces și integrate volumului principal sunt amplasate două volume adiționate semicirculare, punctate de ferestre de dimensiuni mari, iar pe laturile volumului sunt amplasate două volume pavilionare simetrice. Ancadramentele ferestrelor, registrele superioare ale zonelor de accent și cornișele sunt singurele suprafețe unde cărămida aparentă nu este prezentă, și unde limbajul plastic integrează o serie de ancadramente fine și bandouri repetitive. Clădirea a trecut prin mai multe modificări, în special la interior.
Referințe:
Brătuleanu Anca, Timișoara interbelică urbanism și arhitectură, 2016, Ed. Artpress.
Székely Gabriel, Enciclopedia arhitecților din Banat 1700 – 1990, 2017, Ed. Eurostampa.
Nicolae Ilieșiu, Timișoara. Monografie istorică, Timișoara: Editura Planetarium, 2012